Suntem adunați cu toții în jurul tabletei mele, pe ecranul căreia apar pozele hidoase ale unei femei, de trupul căreia atârnă o tumoră uriașă. De fapt, păstrând proporțiile, aș putea lesne spune că “privim o tumoră uriașă, de care atârnă trupul unei nefericite”…Femeia aproape că nu mai aduce a om, ci a monstru. Oare avem voie să difuzăm așa ceva la televizor? Unii din colegii mei zic că nu, alții că da – dar o spun cu jumătate de gură. Decid să le arăt, totuși, avertizand însă publicul, potrivit cerințelor CNA, că urmează imagini care-l pot afecta emotional. Așa cum ne-au afectat și pe noi, în momentul în care le-am primit la redacție…

…Acum 15 ani, brașoveanca Lucica Bunghez a simțit că nu mai poate. Tumora care crescuse accelerat și atârna de trupul său ca o cruce imposibil de dus mai departe. Și tot ea, tumora aceasta odioasă, care-i săpa continuu, încet dar sigur, groapa, a adus-o – în ceea ce urma să devină cea mai fericită zi a vieții sale – în cabinetul doctorului Lascăr. Toți ceilalți medici din spitalele planetei, pe la ușile cărora batuse până atunci ani în șir, ridicaseră neputincioși din umeri. Tumora fusese catalogată ca fiind “inoperabilă”, nimeni nu vroia să riște, iar “purtătoarea” sa era îndemnată sec să se pregătească să o ducă cu sine în mormânt. Moment care nu era deloc îndepărtat, potrivit pronosticurilor specialiștilor..

…Aflată la capătul puterilor, prăbușită după fiecare astfel de verdict, brasoveanca Lucica Bunghez ajunge, cum spuneam, la București, în cabinetul doctorului Ioan Lascăr. Acesta o consultă și, peste puțină vreme, Lucica urcă pe masa de operatie. Îmbrăcat în ținuta sa de lucru, înarmat cu bisturiul care l-a însoțit toată viața, ca o definiție vizuală a menirii sale, profesorul Lascăr mai bifează una din cele peste 40.000 de operații reușite care îi compun cariera. 40.000, ați auzit bine!

9 ore a durat aceasta din urmă. Rezultatul? O “Lucica Bunghez” cu un trup normal, izbăvit de hidoasa anexă pe care un blestem, parcă, i-o atașase pentru totdeauna. Peste puțină vreme, presa internatională avea să titreze: “ Medicul român Ioan Lascăr a reușit un nou record mondial : a extirpat o tumoră având greutatea de două ori mai mare decât greutatea pacientului însuși”.

…Au trecut de atunci 15 ani. Lucica Bunghez trăiește, și este astăzi o femeie mărunțică, vioaie, între amintirile căreia rătăcește, ca un coșmar îngrozitor, perioada de care nu ar mai vrea să-și amintească. Trăiește și excepționalul nostru medic Ioan Lascăr, continuând să facă minuni ( are deja , la activ, peste 20 de premiere medicale și mondiale). Da, trăiește, chiar dacă nu se vorbește toată ziua despre el , prin ziare și la televizor, cu râvna cu care se vorbește de războiul dintre Bahmuțeanu și Prigoană, de accidentul lui Răzvan Ciobanu sau de referendumul lui Iohannis. Cineva, unul din cameramanii de la emisiune, mi-a spus, după filmare : “Astfel de oameni merită statuie!”…

Ași! Nu îi vor ridica niciodată românii statuie lui Ioan Lascăr, pentru că noi nu știm să ne prețuim valorile, să-i venerăm pe cei atât de speciali, atât de minunați, atât de geniali în meseria lor. Mai degrabă știm să ni le distrugem, cu o imbecilă îndârjire, proprie mediocrităților, atunci când se află față-n față cu oamenii cu adevărat valoroși.

….Printre noi trăiesc, așadar, 40.000 de oameni care-i datorează medicului Ioan Lascăr însăși viața lor. Alături de ei, trăiesc alte câteva sute de mii de oameni – rudele celor dintâi – care-i datorează lui Ioan Lascăr viața celor dragi lor. Să privim în jurul nostru : avem măcar doi-trei inși, care ne datorează viața?…